Vorba cantecului...

O tigara… 12 jumate’ noaptea… o cana cu vin… o priveliste frumoasa a brasovului… ma rog… ceea ce se vede din el… doua casti… muzica…

Ascultand pisele… amintirile incep sa apara… legate de copilarie… de perioada aceea pe care niciodata nu stim s-o pretuim decat cand suntem prea mari ca sa o mai simtim… cand viata… incepe sa isi faca prezenta simtita in viata noastra… Si piesele sunt… vechi… as putea spune… anii ‘90… Cei nascuti inainte de ‘89 (am dat acest an pentru ca este… un landmark)… stiu despre ce vorbesc… muzica gen… Bon Jovi… Aerosmith… Roxette… Bryan Adams si altii… Pe vremea cand nu se punea problema de MTv, internet sau alte lucruri pe care acuma le consideram… oarecum indispensabile… Ma refer la perioada cand… radioul… era un vis… cand stateam cu urechile lipite de radio ca sa… dam o dedicatie… sa ne auzim la radio… sau… stateam si asteptam piesele pe care le iubeam… care ne-au marcat copilaria…

Din ochii unui copil de 5,6 ani… totul era idilic. Desigur, era copilaria… Dar… muzica de atunci… si-a lasat amprenta asupra noastra… nu sitam versurile… pentru ca… ori eram prea mici, ori daca eram mai mari nu prea aveam de unde sa le luam… dar nu ne pasa… cantam piesele asa cum le auzeam… dupa ureche… si era un sentiment frumos… sa auzi piesa favorita la radio… sa dai tare… si sa incepi sa canti prin casa… sau unde erai cand o auzeai… asa cum stiai piesa… dar o cantai. Sau, daca iti placea prea mult, luai frumos o caseta audio (alea transparente cu banda maro, pentru cei care au trait direct cu cd-urile), puneam caseta in radiocasetofonul care era pornit zi si noapte si… cand prindeam o piesa care ne placea o inregistram. Cu fasait, ca deh, nu erau radiouri cu RDS pe atunci… ne chinuiam sa prindem frecventa. Dar mai apoi, ce bucurie era, ne dadeam mari ca avem piesa respectiva… la zilele de nastere sau alte “sarbatori” facute cu prietenii pe acasa, puneam sa cante ceea ce vroiam. Ulterior am aflat ca… poti cumpara nu doar o piesa, ci un album intreg… din piata, unde erau vanzatorii de casete, sau mergeam la Universal ori la Bela Musica, strangeam ceva bani de buzunar sau ii rugam pe parinti ori bunici sa ne cumpere casete. Cu inima cat un purice abia asteptam sa ajungem acasa. Ne uitam pe track list sa vedem, piesa AIA a cata e. Si derulam caseta, putin cate putin, sa nu pierdem ceea ce vroiam, dupa care dadeam la maxim si ne anuntam toti vecinii si prietenii ca ascultam ceea ce ne place.

Dar… m-am abatut putin… Ideea e ca… la varsta aia, ceea ce auzeam ne marca gandirea… Si credeam cu toata fiinta ceea ce cantau oamenii aia. Iar… o tema foarte folosita era cea a iubirii… ca si acum, dar putin altfel totusi. Pe vremea aia iubirea era ceva… inexplicabil… oamenii cantau ca sa “se laude” (asa percepeam noi atunci) ca iubesc pe cineva special, sau cantau ca sa ne anunte ca au pierdut pe cineva cu adevarat special. Logic, daca nu era special, nu cantau despre asta. Si aveau un stil aparte… incepeau piesa divinizand persoana respectiva… cum face orice om care s-a indragostit, iar apoi incepeau sa spuna cat de frumos a fost… cat de mult le-a placut… cat de mult regreta ca nu mai e acuma… si in cele din urma… toate piesele “triste” aveau un singur final, o singura “morala”. Aceea era… “ai iubit si acum ai pierdut… nu mai pierde nici o clipa, du-te la ea (sau el) si spune-i tot ce simti, absolut tot”. Iar noi, in naivitatea copilariei… ne ziceam… “cand o sa fiu mare si o sa iubesc… daca ma va parasi, o sa-i spun tot… cat de mult mi-a placut totul la ea, cat de mult am iubit-o (l-am iubit)… cat de aprig e dorul pentru acea persoana de cand nu mai e langa noi”. De ce? Pentru ca… pe vremea aia poate chiar dadea rezultate acest lucru, dar noi nu stiam asta. Noi stiam ca… orice persoana pe care am pierdut-o… o vom recastiga, daca o anuntam ca ne e dor de ea…. ca o vrem inapoi… ca simtim ca lumea asta e goala fara ea… ca viata noastra e neplacuta… ca ne doare lipsa ei… Si se intampla ca aceasta idee ne dadea sperante. Eram siguri ca va functiona. Ne gandeam… “e imposibil… sa ii spunem asa ceva si sa ramana complet indiferenta… sa nu se gandeasca… la un lucru… ca daca ramane indiferenta, ne raneste… si stie asta…” si cum pe vremea aia totul ne era roz nu puteam sa acceptam sentimentul de rautate… ca cineva stie ca suferim si totusi ramane indifent(a).

Inarmati cu gandirea asta… anii au trecut… au inceput sa apara iubirile adolescentine… idilice… dar totusi… la 180 de grade de ceea ce inseamna cu adevarat o iubire. Poate la inceput, tinea strategia… ne aducea inapoi in bratele noastre persoana la care tineam… sau, daca nu tinea, nu ne descurajam… incercam inca odata si inca odata… La un moment dat… categoric se intampla sa dea roade… si ce ne spuneam atunci “categoric asa e! vorba cantecului…” Doar ca… anii au trecut… relatiile au inceput sa fie altfel, si lumea s-a schimbat… Iar… “vorba cantecului” a inceput sa-si piarda din efect…

Si asa ajungem la “zilele noastre”. Zile in care lumea ori nu mai tine cont de ce cantau oamenii acum 10-15 ani… ori a uitat de ei… Si ajungi sa tii la cineva… mult… foarte mult… dar se intampla ceva… si pierzi acea persoana… sau nici macar nu apuci sa o ai… Dar amintindu-ti de copilarie… iti revine in minte “strategia”… Iti vine sa-i spui tot… pentru ca… lumea te invata ca nu e bine sa spui de la inceput daca te indragostesti… “nu da bine” ti se spune… si nu spui… iar la momentul despartirii… nu te mai intereseaza ce zice lumea… si vrei sa-i spui… si o chemi la o cafea… te uiti in ochii ei… si… ii spui… tot de la inceput… cat de mult ti-a placut totul… cat de bine te-ai simtit… te-ai atasat de ea… Iar ea (sau el) se uita la tine… si se gandeste… “ce incercare patetica de a ne impaca…” Si normal ca nu se intoarce la tine… Si ti se intampla odata… de doua ori… de multe ori…

Iar tu… inca suferind dupa cineva… te gandesti… “ce s-a intamplat?”… “minteau ei cand cantau… sau… lumea de atunci s-a dus si nu se mai intoarce?” Iar aceasta intrebare te bantuie la fiecare desprtire ce nu a fost decizia ta… Asa ca te pui sa asculti piesele de atunci… “macar in cantec au fost fericiti” iti spui intr-o incercare umila de a trece peste…