WOW!!!!

nu stiu de unde sa incep. cum sa incep. o sa incerc.
seara... ploaia... masini... oameni fugind prin ploaie... ma uit pe geam la ei. "lumea toata este doar a mea" imi spune o voce in minte. pentru prima data, toate vocile din minte vorbesc la unison. abia astept dimineata, sa ma vada toata lumea, sa se vada in ochii mei ca lumea o am la degetul mic.
sa fac o usoara introducere. acum doua luni (plus/minus) am apucat sa-mi cunosc clona. nu fizic ci emotional si sentimental. ganduri, idei, sentimente totul era transpunerea mea in feminin. eram aproape convins ca este celebra "jumatate"... dar... slava Domnului nu a fost... daca stam sa ne gandim putin, nu e jumatatea mea... este... "eu"... prea "eu"... ca sa citez o replica ce la prima auditie mi s-a parut meschina si oarecum cu tenta de oftica "ai putea sa fii impreuna cu tine insuti?" cat m-a durut de mult replica asta atunci atat de mult ma bucura acum.
si ma bucura dintr-un motiv anume. intr-adevar asa era... da, sunt de acord, e frumos sa intelegi o persoana pe deplin si sa iti dai seama ce vrea sa zica dintr-o privire pentru ca la randul tau vrei asta. dar... parca totusi... ceva lipseste...
lipseste frumusetea descoperirii unei persoane, lipseste acel "ceva" care te face ca de fiecare data sa vrei sa intelegi putin mai mult din persoana de langa. si sa faci asta each heart beat at a time. dar n-o sa dau in "doctorul dragoste" sau mai stiu eu ceva de genul. nu are rost. lectii dau in particular :)).
revenind la wow.. revenind la ceea ce trebuie. se zice ca roata se intoarce, ocaziile se razbuna etc. asa e. 100% asa e. pentru ca deh, dualitatea umana isi face prezenta simtita. da, intr-adevar acea persoana imi seamana, mult. dar... nu destul cat sa fie acel ideal in viata, acea "the one". am aflat asta the hard way. si acum ma bucur nespus... pentru ca... daca nu se intampla asta, nu apucam sa cunosc adevarata mea perfectiune. acea persoana care cand o vezi te trazneste ceva in minte care zice "uite-te bine la ce ai in fata ta. o s-o vezi zi de zi tot restul vietii tale. si o sa-ti placa asta la nebunie."
o vorba din popor spune "dragostea apare atunci cand n-o cauti si cand ti-ai pierdut toata speranta in ea". bine au zis batranii. oricat de mult i-am considera senili, de generatie trecuta sau mai stiu eu ce, stiu ei ce stiu si zic bine ce zic. dar si cand apare dragostea cand te astepti mai putin, apare pe cat de tare ai dorit-o toata viata. si bine face. deja prea multa filosofeala.
sunt intr-o stare de exaltare... de doua saptamani, stare care va tine mult, foarte mult "50 de ani + " ziceam la un moment dat. asta se intampla pentru ca sunt fericit, suntem fericiti adica. lumea e a noastra si doar a noastra. pentru ca iubesc unica persoana din lume care ma poate completa. si pentru ca ma iubeste. pentru ca avem un milion de motive sa ne iubim, pentru ca pana acum acest post nu prea are noima si nici coerenta, pentru ca sunt mult prea indragostit sa scriu ceva logic.
dar macar incerc. si pot sa spun ca pe cat de identica imi era acea persoana de acum doua luni, pe atat de bine ma completeaza Anitta. de la cea mai tarznita nebunie pana la cea mai tandra atingere. este tot ce mi-am dorit vreodata. am un milion de motive sa o iubesc. in fiecare zi realizez cateva motive noi. ea a stat intr-o seara si a adunat 77 de motive pentru care ma iubeste. si cu fiecare conversatie indiferent daca este virtuala sau reala imi arata mereu alte si alte motive pentru care ma iubeste. cand am citit postul ei am experimentat prima betie fara alcool din viata mea. era o vorba "ma-mbat din iubire". eu chiar m-am imbatat in seara aia si de atunci o tin intr-o betie constanta. fluturii din stomac sunt mic copil pe langa sentimentul care mi-l da un simplu mesaj de la ea. o iubesc cu toata fiinta. singurul lucru fata de care simt o usoara urma de regret este ca, desi o iubesc cat pot eu de mult, simt ca intr-adevar merita un pic mai mult, nu mult, doar un pic. acea sutime in plus care iti trebuia sa fii admis, acea fractiune de secunda care te-ar fi scapat dintr-un accident. dar pe de alta parte ma imbarbateaza gandul ca toata viata o avem impreuna inainte si pot azi s-o iubesc putin mai mult ca ieri si maine putin mai mult ca azi.

Mood: rupt dar fericitã



Tigari: sa tot fie vreo 25



Alcool: becks green, alexandrion, stella



Kg: cred ca tot alea, plus minus



Ascult: winamp pe shuffle, ceva de tinut treaz



Frazele zilei: "Pe pizda mã-tii si cu aia care te-a invatat!!!" si "I: Hon cand ne futem data viitoare? R: ASAP!!!!"


Oboseala, dar un dita mai zambet pe buze. Zambet care nu vine singur, ca doar deh, e super oferta. Doua zambete. Doua inimi fericite. Doua trupuri extenuate. Daca pana acuma nu, de azi incepand, totul va fi in doi, trait, mancat, baut, fumat, simtit, pierdut. Vorba cantecului "1+1 = FUN"

am casti!!! nu aud!!!

fiind bloggeri cel mai probabil cu totii suntem tineri. si, cum e si normal, tuturor ne place muzica. nu are rost sa intru in detalii pe tema muzicii in detaliu caci nu asta e scopul post-ului.
ma refer la muzica in general. ne place sa o ascultam oricand si orinde. de-asta s-a inventat radioul, televiziunile cu profil de muzica si cel mai important, celebrul walkman. jucaria asta mica a evoluat odata cu timpul dar scopul ei a ramas unul singur, sa ne ofere muzica oriunde, oricand si extraordinar de simplu. lucru care ne place, mai mult chiar ne incanta.
de ce? motive ar fi multe. plictiseala e unul, gustul e altul si ar mai merita luat in considerare faptul ca uneori ascultam muzica pentru ca nu avem chef sa auzim conversatiile din jurul nostru. ma refer in special la mersul cu autobuzul. nu cred ca are nimeni chef sa aude doua pustoaice fitoase cum discuta de ce bluza treny au vazut la nu stiu ce mall sau doua… doamne in varsta discutand despre “panarama” de naiba stie unde care cand a fost duminica la biserica s-a inchinat putin cam dubios sau mai stiu eu ce alte asemenea prostii. ah, si nu puteam sa uit un alt aspect. cocalarii care binevoiesc sa calatoareasca folosind autobuzul si ca sa arate cat de idioti sunt pun telefonul (cu radio ca ei sunt smecheri) pe super fm si urla un intreg autobuz de manele.
eu pur si simplu nu vreau sa aud nimic din toate astea. pana aici nici o problema. stai linistit, incepe acuma. cati dintre noi n-am patit sa ne vedem linistit de treaba noastra, ascultandu-ne muzica pana cand s-a gasit, de obicei la varsta a treia, o persoana care sa aibe ceva cu viata noastra. fie ca vrea conversatie, fie ca vrea sa afle cine stie ce, neglijeaza faptul ca din urechi ne ies niste fire sau, mai rau, ca avem pe urechi niste dita mai galene de marimea castilor de avion si incep sa vorbeasca. uneori au prostul obicei sa ne intrebe cate ceva de la spate. normal ca nu auzim.
dupa cateva secunde in care nu primeste feed-back, persoana respectiva incepe sa intre intr-o stare de nervi. adica se poate asa ceva? la toti anii pe care ii are in spate se gaseste un “mucos” care sa ii fie indiferent. in momentul asta daca iti e in fata, o vezi ca incepe sa gesticuleze, daca iti e in spate, incepe sa te bata pe umar insistent. ca o persoana decenta ce esti, iti scoti castile din urechi si intrebi cu ce poti ajuta.
starea de nervi atinge aici cote maxime. incerci sa calmezi persoana respectiva dar nimic. aici ai doua optiuni, ori iti pui inapoi castile si te indepartezi ori astepti calm sa-si termine pledoaria dupa care incerci sa explici. “nu va suparati, am casti, imi canta muzica in ele, nu v-am auzit. spune-ti-mi cu ce va pot ajuta”. garantat la o replica de genul primesti drept raspuns eterna si nemuritoarea “pe vremea mea tinerii aveau bun simt” si alte asemenea. dupa care, persoana in varsta iti intoarce spatele indignata si in bunul stil mai arunca si cateva vorbe “de duh”.
asa ca stau si ma gandesc, noi toti astia de umblam cu muzica in urechi ar trebui sa ne facem insigne, tricouri, sepci orice vizibil pe care sa scriem mare “am casti! nu aud” sau pentru sezonul de iarna “castile nu sunt pentru caldura, ci pentru galagie!”
pe mine sigur o sa ma vedeti cu asa un tricou. va faceti si voi?

mirosim deci existam...

Voi vorbi despre o institutie de renume din viata mediatica a Brasovului. Nu voi spune numele, pentru ca nu mi se pare etic. Voi spune doar ca mi-e frica sa le numar pe toate care cu gratia unui bivol intr-un magazin de portelanuri “respecta” cele zise de mine in continuarea acestei cugetari.

Intri inauntru si observi peretii frumos zugraviti, pe jos un linoleum de bun gust si ai impresia ca esti intr-un loc profesionist.

Intr-adevar oamenii care lucreaza acolo sunt profesionisti, cel putin unii dintre ei.

Dar, pentru ca exista un “dar”, dupa cum spunea si inca spune o profesoara apropiata de sufletul meu, gradul de civilizatie al unui popor se observa dupa cantitatea de sapun folosita anual. Ca orice om, ai anumite nevoi fiziologice. Intrebi calm unde sunt grupurile sanitare. Esti indrumat spre ele. Deschizi usa si observi modernul in senzorii de miscare ce declanseaza luminile. Barbat fiind, intri spre sectiunea dedicata noua.

De cum deschizi usa, te izbesc doua lucruri, calitatea si rafinamentul obiectelor sanitare scumpe si finetea faiantei de pe pereti pe de o parte, si mirosul pugnant de toaleta din gara pe cealalta parte. Iti zici ca deh, se mai intampla si te indrepti spre pisoare. Vezi gravat pe ele un nume strain, de care n-ai auzit niciodata dar iti dai seama de pretul piperat al lor dupa design.

Aici survine problema. Atat sunt de “straine” incat au un buton metalic deasupra. Ca orice om curios apesi pe el si observi ca acel buton trage apa. Aici intervine uimirea, daca apa se trage, de unde mirosul?

Si incepi sa te intrebi, cum de nu s-au gandit si cei dinaintea ta sa apese pe acel buton? Oare pe ei nu i-a manat curiozitatea? Oare nu le-a trecut prin cap sa apese pe el? Te uiti in pisoarul de langa si observi spre scurgere ceva galben… si te consolezi cu ideea ca butonul nu s-a apasat singur si din pacate utilizatorul anterior nu l-a apasat. Si ca un cetatean cu simt civic ce esti, apesi tu.

Dupa care repeti operatiunea la grupul sanitar folosit de tine. Te indrepti spre lavoar sa iti speli mainile si te trece un gand bucuros ca cine intra dupa tine nu e nevoit sa suporte mirosul suportat de tine. Si pleci.

Dar partea tragica este ca data viitoare cand intri trebuie din nou sa tragi apa dupa cei dinaintea ta. Si ma intreb, oare nu ar strica un afis de genul “Dupa utilizare va rugam apasati pe buton. Multumim” ? Oare si atunci ai fi intampinat de aceeasi “aroma” ? Sau oamenii s-ar conforma?

Pana cand voi observa in toalete de lux asemenea afise, va urez spor in a trage apa dupa cei care prea grabiti fiind au neglijat acest lucru.

jurnalul unui insomniac

E ora 02:22 cand scriu. abia imi tin ochii deschisi dar nu pot sa adorm.
o ora si jumatate m-am invartit prin pat, am numarat oi, m-am uitat pe pereti… nimic. nu pot sa adorm
acum stau pe scaun si desi realizez ca abia imi tin corpul drept, nu pot sa adorm… mereu cand pun capul pe perna incepe mintea sa mi-o ia razna. nu ma intreba la ce imi fuge mintea ca nu-ti pot raspunde. diverse lucruri, de la intamplari trecute si viitoare, pana la coincidente stranii pe care abia le realizez.
imi vine sa vorbesc cu cineva… nu-i o idee prea buna. sunt destul de multe contacte in telefoanele mele ca sa imi asigur pe putin 50 de injuraturi si vorbe de duh in maxim 15 minute.
ma ridic din pat cu gandul sa mai pierd vremea pe net… poate poate oi obosi atat de tare incat de voie de nevoie sa adorm… pana acuma nu m-a ajutat. nu-i nimic. mai scriu, poate in cele din urma reusesc…
maine… adica azi, ca e deja maine e vacanta… macar nu trebuie sa ma trezesc la 7…
stau si ma gandesc… de ce naiba nu adorm? sa fi fost cafeaua si burn-ul baute cu 10 ore in urma… imposibil. as fuma o tigara… mi-e lene sa ma duc pana in bucatarie. oricum mai mult mi-ar sari somnul. incoerenta ma stapaneste… nu sunt in stare sa scriu mai mult de 3 fraze care sa aiba legatura intre ele.
ma gandesc… poate daca ma uit la un film… aiurea. am mai incercat, nu merge treaba. intorc capul si ma uit la pat… parca se uita la mine cu sila… nu are chef de mine in seara asta… poate ca nici nu trebuia sa dorm acasa in noaptea asta… da, asa imi planuisem… dar nu a tinut smecheria… e clar… in seara asta am fost blestemat de propriul pat…
am innebunit complet… dau un buzz pe mess… degeaba, e idle… categoric a tras pe dreapta… trag o injuratura zdravana… de ce altii pot dormi la ora asta si eu nu? casc de inghit monitorul si nimica… ma uit iara la pat… il rog frumos sa ma lase sa adorm… tace… ma trece un sentiment de “da’ ce? tu m-ai facut pe mine?”
este ora 02:33 imi dau seama ca scriu un post in care vorbesc cu patul… realizez ca am luat-o razna… e clar… nu mai iau antitusive inainte de culcare… nu-i a buna…
inchei prima intrare in jurnalul insomniacului… intr-o nota in care sper sa nu mai fac prea multe inscrieri aici… desi nu sunt prea sigur de asta…
noapte buna! pana data viitoare cand somnul nu tine cu mine

alcoolu' batã-l vina...

Soarele in ochi… gust infect in gura, respiratie oribila… e clar, alta dimineata cedata mahmurelii.
De ce suntem mahmuri? Pentru ca bem, ar fi un motiv foarte evident. Dar asta tot nu raspunde la intrebare. De ce n-au facut bauturi care sa nu dea mahmureala. Mai vezi reclame la nu stiu ce vin care nu da dureri de cap sau alte asemenea strategii de marketing. Aiurea!!!
In momentul in care seara pui sticla/paharul/vaza la gura si incepi sa bei inconstient stii ca te asteapta mahmureala de dimineata. Si parca numai in adins mai bei, si mai bei, si mai bei putin. Macar daca tot tragi o mahmureala sa fie “sanatoasa”. Si apoi dimineata e crunta. Stau si oscilez care e cea mai neplacuta stare a mahmurelii. Respiratia puturoasa se rezolva cu niste pasta de dinti, apa de gura sau guma de mestecat. Dar raman inca vreo doua simptome: durerea de cap si greata. Daca ar fi sa aleg personal una din astea doua care sa fie mai pregnanta, in defavoarea celeilalte, as alege durerea de cap. Nu din alt motiv dar la mine analgezicele au obiceiul sa functioneze foarte bine, poate ca n-am luat destule inca. Dar din pacate nu putem sa alegem cum sa fim mahmuri si le avem pe toate, cel putin eu, nu stiu de voi. Greata e mai nasoala pentru caci nu prea te lasa sa mananci nimica… si poate ajungi la proasta idee sa bei apa pe stomacul gol dupa o betie. Partea rea e ca te ia din nou de cap betia, partea buna e ca e gratis.
N-am chef de nimic… In 2 ore tre sa plec la munca… Pana atunci am pus Metallica sa urle in casa si ma duc la o tigara…
Hai noroc!!!

seara unei beri

Mi-am cumparat acum cateva zile niste bere. tuborg royal, mai exact, adica bere de facut praf.
Dupa 5 astfel de beri pana si carcotasii mi se pareau amuzanti… Efectul garantat.
Am deschis o bere. O beau. Mai am inca 3 la dispozitie. E clar… maine tre’ sa merg sa iau altele.
Si stau si ascult muzica… rock vechi. Numai bun pentru sentiment…
Post din aceasta seara e dedicat unei beri.
O chestie de gen feminin care mereu eu buna… rece. Berea mi-e in dreapta si in casti ascult la maxim metalcore, Five Finger Death Punch. Misto trupa, chiar misto. Desi… as recomanda-o si nu. Dar deja simt ca iara ma departez de la subiect… bere. Deja s-a dus o cutie. Nu-i nimic, restul 3 cvadruplete se uita la mine tacute. “Stati asa ca va iau la instructie imediat le spun eu”. Realizez ca discut cu 3 cutii de bere. E clar, ori am baut prea mult ori prea putin. Cale de mijloc nu e.
Care era subiectul? Ah, o bere. Da, mi-am amintit. Berea. Aia goala, ca s-a mai dus o cutie. Inca doua mai am. Alea o sa le “servesc” in fata televizorului.
Imi dau seama ca daca mai stau mult asupra acestui post o sa incep sa scriu rau de tot despre mine. Despre felul meu de a fi. Stau si ma gandesc… vreau asta? Nu, cel putin nu acuma. Categoric nu, asa ca iti spun “nazdrovie!!!” adica noroc pe ceha/poloneza/bulgara si inca vreo 2 limbi de origine slava si ma duc sa vad ce e pe la tembelizor.
Te saluta si Tuborg din partea mea!

spirit civic...

Poate ca sunt prea “roman” ca sa inteleg anumite lucruri… Poate as fi caracterizat drept “nesimtit”
Cu totii mergem sau am mers cu mijloacele de transport in comun. Cu totii am prins cel putin odata ora de varf. Cand e aglomeratie, inghesuiala, lume multa (nici nu zic despre cum e vara, ca aceia mai “sensibili” dintre voi ar putea avea anumite flashbacks neplacute).
Si la orele de varf, cele mai aglomerate dintre ele, invariabil se urca in acelasi autobuz, sa zicem, vreo patru-cinci oameni plini de spirit civic. Observa aglomeratia de nedescris, realizeaza ca nici daca ar vrea, o echipa de controlori nu ar avea cum sa verifice acel autobuz dar nimic din aceste lucruri nu ii deranjeaza. Ei is vad de treaba lor si cu o mandrie de nedescris in ochi isi fac loc printre oameni, ii dau la o parte, se imping, vocifereaza. De ce? Pentru ca ei vor sa dea dovada de asa-zis bun simt si sa isi composteze biletul. Fie ca merg o statie, fie ca merg un tronson intreg, ei vor biletul compostat. Imediat ce se urca. Nu le trece nici o clipa prin cap ca ar putea astepta inca o statie, sau doua (asta in cazul in care calatoresc mai mult) pana cand se mai elibereaza putin autobuzul si ar putea intr-un mod foarte civilizat sa-si faca datoria si sa “cotizeze” la RAT calatoria lor. Nu, sub nici un motiv, ei vor atunci si sunt dispusi sa dea la o parte toti calatorii doar sa-si vada biletul in legalitate.
Oricat ai incerca sa le explici n-ai nici o sansa… tot pe a lor o fac… Poate ca ar trebui admirati oamenii astia (stiu ce vor si nu lasa nimic sa le stea in cale)… Pana una-alta eu zic sa ne bucuram ca nu avem ca in alte orase, pe cineva cu un mic ghiseu in fiecare autobuz care sa vanda bilete… ar fi si mai rau

Vorba cantecului...

O tigara… 12 jumate’ noaptea… o cana cu vin… o priveliste frumoasa a brasovului… ma rog… ceea ce se vede din el… doua casti… muzica…

Ascultand pisele… amintirile incep sa apara… legate de copilarie… de perioada aceea pe care niciodata nu stim s-o pretuim decat cand suntem prea mari ca sa o mai simtim… cand viata… incepe sa isi faca prezenta simtita in viata noastra… Si piesele sunt… vechi… as putea spune… anii ‘90… Cei nascuti inainte de ‘89 (am dat acest an pentru ca este… un landmark)… stiu despre ce vorbesc… muzica gen… Bon Jovi… Aerosmith… Roxette… Bryan Adams si altii… Pe vremea cand nu se punea problema de MTv, internet sau alte lucruri pe care acuma le consideram… oarecum indispensabile… Ma refer la perioada cand… radioul… era un vis… cand stateam cu urechile lipite de radio ca sa… dam o dedicatie… sa ne auzim la radio… sau… stateam si asteptam piesele pe care le iubeam… care ne-au marcat copilaria…

Din ochii unui copil de 5,6 ani… totul era idilic. Desigur, era copilaria… Dar… muzica de atunci… si-a lasat amprenta asupra noastra… nu sitam versurile… pentru ca… ori eram prea mici, ori daca eram mai mari nu prea aveam de unde sa le luam… dar nu ne pasa… cantam piesele asa cum le auzeam… dupa ureche… si era un sentiment frumos… sa auzi piesa favorita la radio… sa dai tare… si sa incepi sa canti prin casa… sau unde erai cand o auzeai… asa cum stiai piesa… dar o cantai. Sau, daca iti placea prea mult, luai frumos o caseta audio (alea transparente cu banda maro, pentru cei care au trait direct cu cd-urile), puneam caseta in radiocasetofonul care era pornit zi si noapte si… cand prindeam o piesa care ne placea o inregistram. Cu fasait, ca deh, nu erau radiouri cu RDS pe atunci… ne chinuiam sa prindem frecventa. Dar mai apoi, ce bucurie era, ne dadeam mari ca avem piesa respectiva… la zilele de nastere sau alte “sarbatori” facute cu prietenii pe acasa, puneam sa cante ceea ce vroiam. Ulterior am aflat ca… poti cumpara nu doar o piesa, ci un album intreg… din piata, unde erau vanzatorii de casete, sau mergeam la Universal ori la Bela Musica, strangeam ceva bani de buzunar sau ii rugam pe parinti ori bunici sa ne cumpere casete. Cu inima cat un purice abia asteptam sa ajungem acasa. Ne uitam pe track list sa vedem, piesa AIA a cata e. Si derulam caseta, putin cate putin, sa nu pierdem ceea ce vroiam, dupa care dadeam la maxim si ne anuntam toti vecinii si prietenii ca ascultam ceea ce ne place.

Dar… m-am abatut putin… Ideea e ca… la varsta aia, ceea ce auzeam ne marca gandirea… Si credeam cu toata fiinta ceea ce cantau oamenii aia. Iar… o tema foarte folosita era cea a iubirii… ca si acum, dar putin altfel totusi. Pe vremea aia iubirea era ceva… inexplicabil… oamenii cantau ca sa “se laude” (asa percepeam noi atunci) ca iubesc pe cineva special, sau cantau ca sa ne anunte ca au pierdut pe cineva cu adevarat special. Logic, daca nu era special, nu cantau despre asta. Si aveau un stil aparte… incepeau piesa divinizand persoana respectiva… cum face orice om care s-a indragostit, iar apoi incepeau sa spuna cat de frumos a fost… cat de mult le-a placut… cat de mult regreta ca nu mai e acuma… si in cele din urma… toate piesele “triste” aveau un singur final, o singura “morala”. Aceea era… “ai iubit si acum ai pierdut… nu mai pierde nici o clipa, du-te la ea (sau el) si spune-i tot ce simti, absolut tot”. Iar noi, in naivitatea copilariei… ne ziceam… “cand o sa fiu mare si o sa iubesc… daca ma va parasi, o sa-i spun tot… cat de mult mi-a placut totul la ea, cat de mult am iubit-o (l-am iubit)… cat de aprig e dorul pentru acea persoana de cand nu mai e langa noi”. De ce? Pentru ca… pe vremea aia poate chiar dadea rezultate acest lucru, dar noi nu stiam asta. Noi stiam ca… orice persoana pe care am pierdut-o… o vom recastiga, daca o anuntam ca ne e dor de ea…. ca o vrem inapoi… ca simtim ca lumea asta e goala fara ea… ca viata noastra e neplacuta… ca ne doare lipsa ei… Si se intampla ca aceasta idee ne dadea sperante. Eram siguri ca va functiona. Ne gandeam… “e imposibil… sa ii spunem asa ceva si sa ramana complet indiferenta… sa nu se gandeasca… la un lucru… ca daca ramane indiferenta, ne raneste… si stie asta…” si cum pe vremea aia totul ne era roz nu puteam sa acceptam sentimentul de rautate… ca cineva stie ca suferim si totusi ramane indifent(a).

Inarmati cu gandirea asta… anii au trecut… au inceput sa apara iubirile adolescentine… idilice… dar totusi… la 180 de grade de ceea ce inseamna cu adevarat o iubire. Poate la inceput, tinea strategia… ne aducea inapoi in bratele noastre persoana la care tineam… sau, daca nu tinea, nu ne descurajam… incercam inca odata si inca odata… La un moment dat… categoric se intampla sa dea roade… si ce ne spuneam atunci “categoric asa e! vorba cantecului…” Doar ca… anii au trecut… relatiile au inceput sa fie altfel, si lumea s-a schimbat… Iar… “vorba cantecului” a inceput sa-si piarda din efect…

Si asa ajungem la “zilele noastre”. Zile in care lumea ori nu mai tine cont de ce cantau oamenii acum 10-15 ani… ori a uitat de ei… Si ajungi sa tii la cineva… mult… foarte mult… dar se intampla ceva… si pierzi acea persoana… sau nici macar nu apuci sa o ai… Dar amintindu-ti de copilarie… iti revine in minte “strategia”… Iti vine sa-i spui tot… pentru ca… lumea te invata ca nu e bine sa spui de la inceput daca te indragostesti… “nu da bine” ti se spune… si nu spui… iar la momentul despartirii… nu te mai intereseaza ce zice lumea… si vrei sa-i spui… si o chemi la o cafea… te uiti in ochii ei… si… ii spui… tot de la inceput… cat de mult ti-a placut totul… cat de bine te-ai simtit… te-ai atasat de ea… Iar ea (sau el) se uita la tine… si se gandeste… “ce incercare patetica de a ne impaca…” Si normal ca nu se intoarce la tine… Si ti se intampla odata… de doua ori… de multe ori…

Iar tu… inca suferind dupa cineva… te gandesti… “ce s-a intamplat?”… “minteau ei cand cantau… sau… lumea de atunci s-a dus si nu se mai intoarce?” Iar aceasta intrebare te bantuie la fiecare desprtire ce nu a fost decizia ta… Asa ca te pui sa asculti piesele de atunci… “macar in cantec au fost fericiti” iti spui intr-o incercare umila de a trece peste…