un-fucking-believable!

yup, e cheeseburger la conserva. cred ca i se poate zice... canburger?

dar piesa de rezistenta acuma umreaza:

din fata:



din spate:



si din ciclul "nu face cu banii o manevra , ia un pui intr-o conserva" :

se putea?

tipic pentru Romanica noastra.

acum cateva saptamani, sa fie totusi peste o luna, in Livada Postei la noi in Brasov cei de la Nescafe au amplasat pe unul din peroanele de autobuze un, sa-i zicem refugiu. stilul cu trei pereti, forma dreptunghiulara si acoperis, cam ca in toate statiile RATBv doar ca mai cu dichis.

refugiul are postere cu Nescafe pe laterale, si peretele lung e facut stil cafenea cu "tapet" si multe poze. cireasa de pe tort: in loc de obisnuitele banci din statii, banca acestui refugiu este imbracata in - habar nu am daca e vinilin, plastic sau alt material ... intr-un material rosu. de la distanta arata destul de ok. n-am stat pe canapeaua respectiva de cand au montat-o.

cert este ca astazi, in drumul meu spre casa am remarcat multe "inscrisuri" si "indesenari" cu marker negru pe canapea. tipic romanesc... se putea sa avem ceva frumos care sa mai si reziste? desigu, traim in Romania... ar trebui sa scrie la vama „Lasciate Ogni Speranza, Voi Ch’entrate”(Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi aici). serios acum, asa mi se pare. oricum mirarea mi-a fost mare cand am remarcat ca nu e taiata canapeaua.

adica sa intelegem ca niste idioti mongoloizi (dobitoci mai pe romaneste) au fost acolo, au stat, le-a placut (de-aia n-au rupt sau taiat nimic) si inainte sa plece au considerat ca este imperios necesar sa-si lase amprenta trecerii.

ca o mica paranteza de incheiere, mi se pare de-a dreptul imbecil cel care cu spray-ul de vopsea isi scrie numele pe unde apuca. imi place arta numita graffiti care implica totusi niste desene, sau cel putin un nume/logo scris intr-un fel aparte, nu pur si simplu cateva litere insiruite si facute aproape de stilul de tipar. ma rog, asa gandesc eu dar pana una alta, sa fim seriosi... prost stam la capitolele inteligenta si civilizatie...

sindromul degenerativ neuronal american

de cand ma stiu am imbratisat, promovat si recunoscut drept adevarat un banc. gluma cu pricina, din pacate foarte adevarata este urmatoarea: "intrebare: cum se numeste un om destept in America? raspuns: turist".

aseara aceasta "ideologie" mi s-a adeverit pentru a nu stiu cata oara. nagingand pe net ajung peste o stire care suna cam asa: "un copil de 6 ani din Floria a descoperit ca psp-ul primit cadou tarziu de Craciun cardul de memorie plin cu imagini pornografice".

pana acuma este anormal, si sincer nici eu nu stiu cat de incantat as fi de acest lucru. problema mai mare este urmatoarea (motivul pentru care am ales titlul) mama copilului s-a dus ca orice parinte grijului la Wal Mart sa discute cu managerul. acesta i-a raspuns foarte logic ca poate merge copilul la magazin sa-si aleaga alt joc, gratuit. mama, foarte indignata a raspuns "nu cred ca ati inteles ce am zis". din reactia managerului, eu sunt de parere ca a inteles, dar asta este parerea mea.

si cireasa de pe tort abia urmeaza. intr-un interviu televizat, mama a declarat ca doreste un psp nou si citez "an apology". am ramas de-a dreptul stupefiat. adica stai sa reluam, psp-ul functioneaza, cardul era cu "probleme". conform politicilor de garantie, nu are dreptul sa ceara un produs nou, atata timp cat cel cumparat nu are defecte de fabricatie. normal in schimb mi se pare sa primeasca un joc (adica implicit si card de memorie) nou. magazinul si-a facut datoria dar mama cere, pe langa nejustificatul nou psp si scuze. adica eu nu inteleg. copilul oricum a vazut partial continutul cardului. daca va ramane marcat sau nu, nu ma pot exprima. dar refuz cu desavarsire sa cred ca exista oameni pe lumea asta atat de prosti incat sa creada ca o scuza din partea magazinului ajuta cu ceva potentiala trauma a copilului. or, in cazul in care copilul e chiar traumatizat si trebuie dus la psiholog, refuz cu desavarsire sa cred ca scuzele magazinului ajuta procesul psihologic...

si viata e grea cand esti prost....

pics

"datoria inainte de toate" si "promisiunea e mai grea ca datoria"
conform celor doua proverbe, aplicand o regula logica pe care neuronul meu chinuit de migrena o crede ca fiind chiar logica, m-am tinut de promisiune. ultimele poze realizate cu "noul si imbunatatitul" sau mai degraba "abil de a fotografia" Sony H5

Universitatea Cretina Dimitrie Cantemir

ca un student ce vrea sa para constiincios, astazi vin la scoala. ma indrept spre sala de curs, era incuiata. nici tipenie de om cunoscut/coleg/a.

astept, imi zic. imi aprind o tigara, ascult ceva muzica, trec cateva minute. apoi dau nas in nas cu doua colege si initiez putin small talk to make the time pass. aflu cu stupoare ca la festivitatea oficiala de incheiere, cursul festiv mi se pare ca ii zice, ne aflam in situatia de a ne realiza singuri singurei diplomele "de absolvire a facultatii". raman stupefiat. neuronul meu somalez si singuratic stia ca la finalizarea anului universitar, pana la licenta, primim in cazul in care absolvim, o diploma, o hartie semnata si stampilata sau orice de genul care sa ateste ca 3 (trei) ani am trecut pe aici si am promovat au ba. se pare ca despre asa ceva nu se stie nimic.

stupefierea imi creste. incep sa devin usor revoltat. pai cum? adica daca studentul x nu doreste sa sustina licenta in vara, ci in iarna, pana cand sustine si promoveaza examenul de licenta el se gaseste in proverbialul plop? nu mi s-a dat un raspuns... m-am resemnat ca s-or limpezi apele.

ah, dupa discutia asta mai trec 10-15 minute (timp peste ora de incepere a cursului) - fara sa avem vreo vina in intarziere - si intram in sala de curs. adica laboratorul de informatica.

cum zice ardeleanul "mai departe om trai si om vedea..."

e criza!

introducere scurta: din balconul apartamentului in care salasluiesc am o vedere excelenta asupra zonei Calea Bucuresti de pe la Kaufland pana spre Selgros.

cand imi fumez tigarile nocturne obisnuiesc sa contemplez privelistea. in seara asta am realizat ca e criza. cei care sunt din brasov stiu ca in zona Carrefour e un stalp mare alb pe care sunt logo-urile Carrefour, Media Galaxy si Brico Store. de obicei este aprins si vizibil de la mare departare. in seara asta insa, am realizat ca nu numai stalpul ci si logo-ul mare si luminos Carrefour sunt stinse. aparent fac economie la "lumina". Media Galxy si Brico Store au totusi aprinse logo-ul si respectiv luminile lungi si rosii. se pare ca la ei inca n-a venit criza sau poate o ascund.

gata, suficient pentru seara asta

nevoia e cel mai bun profesor

jurnalul de vacanta mai are de asteptat pentru ca la ora asta nu sunt capabil sa scriu dar nu-i nevoie de griji ca nu uit pana maine.

revenind, astazi am fost cel mai bun exemplu al titlului.
acum aproximativ un an, sau mai bine, sau mai putin, am intampinat o mica problema cu a mea camera foto. pe romaneste mi-a sarit butonul de declansare => no more pictures. ca un om constiincios ce sunt, am dat fuguta la service si nebinevoind sa investesc 180 de lei la vremea aia in ceva solid, am lasat pe eterna si proverbiala "maine". uite ca anul s-a facut si camera nu s-a reparat singura.

si totusi, supararea m-a ajuns saptamana trecuta in Sighisoara cand m-as fi bucurat din plin de cei 7.2 megapixeli, cei 12 icsi (a se citi "x") de zoom si mai ales stabilizarea de imagine. dar n-a fost sa fie in geanta mea. asa ca astazi am pus frumos mana pe un patent, niste bolduri, plastic si picatura (adica lipiciu') si mi-am improvizat un buton declansator artizanal destul de util. de ranit nu raneste, de plecat nu pleaca si de facut poze, face. desigur, e nevoie de dexteritate si rabdare imensa in a face o poza calumea - asta imi aminteste de unchiul Tache, fotograf amator care statea cam 10 minute cu ochii beliti in aparatul lui, unul destul de vechi dar extraordinar de bun, pana cand facea focalizarea, regla apertura, timpul de expunere, incadra cadrul (ce aiurea suna) si se ocupa de restul detaliilor tehnice pe care sper ca le voi invata, nu de alta dar cadou de nunta vreau un zenit 122 foto snaipar.

insa trebuie sa zic ca dupa mai bine de un an de tinut mica mea comoara foto in fata ochilor, m-am simtit bine. chiar daca am facut de 5 ori poza in aceeasi directie, chiar daca am fost meticulos si - honey, sper ca nu te-ai suparat prea tare pe mine - am fost extra atent si extra acordator de timp cu pozele mele.
oricum solutia artizanala e temporara (imi spun asta in fiecare zi ca sa pun banii deoparte). o sa postez in cateva zile si ceva poze facute with my crippled (nu vroiam sa zic "handicapata") camera.

apoi noapce buna sa ai!

jurnal de calatorie... al meu, ne scurt si cu multe detalii. partea I

marti, 21 aprilie 2009.
ora 6 si ceva beep de la ea. se trezise si incepuse sa isi faca bagajul, sa pregateasca mancarea si sa isi vada de restul treburilor premergatoare.
ora 8:30 (aproximativ) ma trezesc. bagajul e facut in proportie de 95%. mai trebe sa pun mancarea si necessaire-ul. mananc ceva dar parca am un gol in stomac... urmeaza, acuma vine, cateva ore scurte. nu am stare, bagajul e facut complet si eu ma uit la televizor. pana la urma in jurul orei 9 si cateva minute plec din casa. borseta prinsa de rucsacul rosu, rucsacul rosu prins de rucsacul maro si cel maro prins de spatele meu. cam multe kilograme dar totusi nu incomod.
aproximativ 9 jumate ajung acasa la ea. rade de mine ca abia am intrat in lift si se invarte frenetic prin casa pregatind cele de ultima clipa. cu toate bagajele gata plecam. lasam cheile vecinei de jos, ne urcam intr-un taxi si mergem spre omv de la gara. ajungem, intram, ne luam tigari, mergem la gara. dupa ce ne luam biletele mergem cu pasi mari si repezi, rasuflari gafaite si rapide si niste fete de-a dreptul jubilante puse on display. pe peron ne uitam cam unde ne-ar fi vagonul, punem bagajele pe bancute si ne aprindem cate o tigara. trenul intarzie dar vine. compartimentul nostru de-a dreptul gol. intram, ne facem comozi, eu incep sa ma uit la film, ea citeste si asculta muzica.
stare nu are nici unul din noi, rabdare nici nu mai zic. la 12 ma duc in baia vagonului cu intentia unei tigari scurte. culmea, nici nu trag 3 fumuri si vine conductorul. imi cere buletinul, i-l dau in compartiment, imi noteaza datele intr-un carnetel. de-a dreptul ilegal. ma anunta ca, citez "tocmai ti-ai aprins o amenda de 13 milioane jumate". consternat de-a dreptul de ceea ce zice si de lipsa procesului verbal incep sa dau telefoane. ajung in cele din urma sa vorbesc cu sefa de tura de la cfr din brasov. initial sunt calmat si mi se spune ca daca pana ma dau jos din tren nu primesc la semnat sau refuzat procesul verbal am toate sansele sa fiu in regula si sa fie doar o sperietura. ajungem in gara la Sighisoara. ne dam jos din tren, trecem pe langa conductorul cu pricina, nu binevoieste sa zica nimic. trecem mai departe, il sunam pe Ironim, gazda noastra. ne spune unde sa-l asteptam si ne indreptam in fata garii. o caldura nefiresc de calda pentru vremea cu care eram obisnuiti din Brasov. in fata garii ne aprindem cate o tigara si intreb politicos un agent de la politia transporturi feroviare care ma asigura ca in cazul in care primesc amenda in posta, legea este de partea mea. vine Ironim sa ne ia, ne urcam in dacia lui nova galbena de taximetrie si ne duce spre pensiune. ajunsi acolo ramanem fara cuvinte.
aproximativ 13:30. ne instalam in camera. suntem de-a dreptul socati de cat de frumos este. imagineaza-ti o zona gen schei, partea din spate, mai stramta si mult mai linistita. asa arata strada Dimitrie Cantemir din Sighisoara. ne scoatem frumos hainele, le aranjam in dulapul spatios din camera, ne pregatim cele de trebuinta la baie si fugim in foisor cu mancarea. savuram una dintre cele mai bune mese pe care am avut-o, dupa care ne lalaim la soare intr-un balansoar verde. satui de soare, mergem in camera sa lenevim putin in pat. incepem prin a ne uita la tv, sfarsim prin a dormi cam 3 ore.
ora 16:50 ne suna Mada, dar pana sa raspundem inchide. realizam cat e ceasul, ne trezim si ne imbracam sa plecam la plimbare. iara eram plini de nerabdare. cerem niste directii sumare si plecam la drum. 15-20 de minute de mers linistit si ajungem la Aristocrat. relativ centrul Sighisoarei. suntem numai un zambet, fascinati de frumusetea orasului, de linistea lui si de sentimentul de "inapoi in timp".
decidem ca ar fi mai bine sa vorbim exclusiv in engleza. zis si facut. intram pe stradute inguste si ajungem la parcul de la baza colinei cetatii. ne asezam la o terasa, comandam doua beri pe care le sorbim depanand amintiri care la vremea lor erau placute dar acum ne trezesc dor, nostalgie si relativa tristete.
aproximativ 18:30-19:00 plecam de la terasa si ne invartim prin zona pana ajungem la un restaurant traditional romanesc. intram, dam comanda si asteptam. suntem putin dezamagiti si iritati de faptul ca la terasa de la care tocmai plecasem, parand turisti straini am fost tratati omeneste si ni s-a vorbit pe cat s-a putut in engleza iar aici la restaurant suntem tratati de sus de catre o ospatarita care habar nu avea doua cuvinte in engleza. savuram masa care a fost de-a dreptul delicioasa, platim si plecam spre casa. mergem agale prin centru dupa care parca trecem printr-o poarta invizibila si ne rupem complet de trafic, galagie, lume multa si urban evident. drumul care e relativ drept si incredibil de usor de tinut minte lasa in urma in numai cateva minute centrul usor zgomotos si ne duce, putin serpuit cum e, catre... as zice compromisul desi nu e nici pe departe un compromis, mai degraba zic mixul perfect intre liniste, usoara izolare, aer curat, ospitalitate, sentiment de loc familial, natura, viata urbana la cateva minute si conditii de viata aproape "off the scale". asta e descrierea care imi vine acum in minte despre pensiunea Ana Cristina din Sighisoara.
aproximativ ora 22:00. stam fara nici o grija in balansoar, ascultand linistea si pe noi doi si sorbind ocazional din tigari. jumatate de ora mai tarziu eram in camera, pierzandu-ne ochii in televizor. la vreo 3 sau 4 ore mai tarziu ne spunem "nani bun" si incheiem prima zi a "escapadei" noastre.
restul urmeaza

gura sloboda

am ajuns, neasteptat, la concluzia ca orice as zice imi va aduce oricare din urmatoarele doua lucruri: palme sau imbratisari.

apreciez la oamenii din jurul meu, si incerc intr-o mare masura, desi nu-mi iese mereu, sinceritatea. prefer sa mi se spuna in fata ca sunt un dobitoc, daca asta merit, decat sa fiu menajat si eventual sa aud asta "pe la spate". nu vreau sa fiu inteles gresit, am zis unui numar indestulator de persoane, majoritatea apropiate mie, ca au momente in care sunt de-a dreptul dobitoci sau dobitoace. consider ca acea specie aparte care este numita general "prieten", fetelor nu va suparati ca n-am pus si femininul dar e mai general valabil, reprezinta grupul de oameni fata de care nu trebuie sa te ascunzi dupa deget. intrebati-l pe andrei, pe mitza, pe maican (in zilele bune) si pe multi altii de cate ori nu i-am facut scurt pe doi si verde-n fata dobitoci. pentru ca in momentul respectiv asta erau pentru mine. neuronii mei asa ii percepeau. si de fiecare data am avut o justificare pentru "acuzele" mele. partea buna este ca ei au inteles motivul "denigrarii persoanelor lor" si nu au fost ofensati de acest lucru. in egala masura cand mi s-a spus ca sunt un cretin si mi s-a explicat si de ce, nu am avut iesiri violente sau idei de genul "esti un nesimtit! cum poti sa-mi spui asta?"
pur si simplu asta eram atunci, asta mai sunt si acum (uneori) si asta voi fi si pe viitor (la fel, uneori).

dar sa nu ma abat. in afara de specia mai sus mentionata, exista o specie cu totul aparte. desi nu stiu daca un exemplar poate defini o specie... dar sa nu care cumva s-o prinzi intr-o zi proasta si sa-i spui ca nu e ea singura o specie aparte ca e foc si para (n.r aici e partea in care se rade). revenind la ea, desigur ca sunt momente in care stiu clar care ii va fi reactia in functie de ce zic, sunt destul de multe momente (care dintre toate n-am avut regret asupra nici unuia) in care ceea ce am zis mi-a atras palme dupa ceafa desi speram la pupici multi. stii cu siguranta partea cu viata si cutia de bomboane de ciocolata.

si cu toate astea, nu ma plang. pentru ca sunt destule ocazii in care imi dau seama dupa ce am zis ceva ca trebuie sa ma pregatesc pentru impact. deh, blond, neuroni putini, dau chef prin alte parti ale corpului, intelegi tu.

imi place asta, imi place sa fiu surprins ca desi ceea ce am zis nu suna chiar frumos, intelege esenta si ma trateaza ca cel mai de pret lucru pe care il are.

mie imi place. pentru ca stiu ca daca in urma a ceea ce am zis umreaza doua directe spre diverse parti ale corpului meu, in secundele imediat urmatoare vine "imbunarea".

asa ca, si in urma acestui post, cu prima ocazie am toate sansele sa simt depresiunea de aer lasata in urma ei de o dreapta evitata la mustata, am acelasi numar de sanse sa imi sara la gat si sa se infoasoare in jurul meu ca un koala de perdea.

i marshmallow you